Moment de tranzitie

O ora pe zi tot pierdeam pe drumuri. Am iesit de la birou, era in jur de cinci, plina zi, plin de soare. Sediul era pe o strada paralela cu cea principala, mergeai pe trotuar si te simteai inghitit de blocuri scorojite, in nuante intunecate din toamna secolului al XX-lea. La un balcon era un barbat de vreo 50 de ani, imbracat sumar, intr-un maieu alb si niste pantaloni scurti, cu urme de musculatura care se zbateau sa ia o gura de aer de sub straturile de grasime. Isi lua hainele de la uscat. Am luat-o pe sub privirea lui, printr-un gang care ma arunca drept in statia de autobuz, in focarul civilizatiei.

Cand treci mult timp tot prin acelasi loc, ajungi sa recunosti populatia din autobuz, dar nu stii absolut nimic despre ei, maxim ce isi iau de la covrigaria din apropiere. Te intalnesti zi de zi cu aceeasi oameni, dar tu nu ai nici cea mai vaga idee ce se intampla in vietile lor, care sunt cel putin la fel de complexe ca a ta si, absolut sigur, sunt diferite de a ta. Ciudata existenta ducem noi, elitele din mediul urban.

Statia era acoperita de un plastic albastru, care suna oribil cand ploua, iar de pe peretele din spate strigau tot felul de politicieni care isi aveau afisele electorale lipite in fiecare loc prin care votanti. Cum am intrat in zona de asteptare, m-am intalnit cu o veche prietena, si ea statea de mult timp in cartierul acela. Locuia chiar pe langa statie, impreuna cu iubitul ei, n-as sti sa va spun cum il chema. Nelu, cred. Nelu va ramane in povestea asta. Ea era infofolita cu o geaca de piele cu urme de vopsea, avea niste pantaloni rupti, cu vedere la glezna si niste bocanci de armata, negri. Mereu era in pas cu moda, nu rata niciun trend, pe unele chiar le anticipa. Se machiase putin exagerat in ziua accea, era colorata doar la unul din ochi, cu o nuanta de mov, care se asorta cu rujul cu care se manjea doar in timpul iernii, cand era frig. Pielea ii era crapata si inchisa la culoare, trecea mult pe la solarul din centrul comercial de peste drum, dar spectacolul ei se termina cu un par auriu, tuns scurt, care cred ca ii furase inima lui Nelu. S-a intors spre mine, a sarit in picioare, si-a ridicat mainile spre cer si a inceput sa urle entuziasmata.
– Ce faci, Micutule? Unde ti-i prietenu’ ala a tau, ala mare? Stii tu, ala mare, mare?
– Tot englez ii de vreo 4 ani, da’ cred ca ti-am mai tot zis in ultimii ani despre asta. (prietena mea uita mereu, dar mereu zambea cand ii faceam observatii de genul asta)
– Stiu, ma, Micutule, ma gandeam ca s-o fi intors acasa. Auzi, Micutule, n-ai tu o tigara?
– N-am, ma, stii ca n-am, ca doar nici nu fumez.
– Poate te-ai apucat, de unde sa stiu? (aici a facut o pauza, in care si-a intors privirea catre o sticla de votca ieftina care statea stinghera langa chiosc) Auzi, Micutule, da’ n-ai tu 2-3 lei sa imi iau si io ceva de la magazin? Hai, ma, Micutule, sa intru si io inauntru, sa nu stau tot afara in frig(erau 30 de grade).
M-am cautat prin buzunare si i-am intins 5 lei scofalciti, uitati in pantaloni inainte de ultima spalare. Ea mi-a luat mana si i-am simtit pielea aspra si rece, se uita induiosator la mine cu ochiul drept, care ii era inca functional.
– Mersi, Micutule. Vezi, ma, Nelutule, ca asta ii om bun. Ti-am povestit, Nelutule, cum iarna ma lasa sa stau in scara blocului, cand era frig. Oai, ce frig era si el m-o lasat! (habar nu aveam despre ce vorbea, nu o lasasem niciodata inauntru) Da’ sa vezi, Micutule, ca si Nelu ii om bun, asa ca tine, atata ca el n-are casa, ca mine…
Nelutu statea pe jos, in fund, lesinat pe un afis cu ceva candidat independent, cu ochii semi-deschisi, tulburi, cu un palton lung, negru, imperecheat cu o bereta frantuzeasca, si ea neagra. Dupa cum il vedeam eu pe Nelutu in ziua aceea, cred ca el era make-up artist-ul din spatele machiajului prietenei mele, violenta domestica nu era una dintre grijile vietii lui. Nu mai aveam vreme de povesti, imi venise autobuzul. M-a salutat militareste, iar in timp ce asteptam sa intru pe usa, auzeam cum ma tot striga: „Noroc, Micutule! Tot aici ne intalnim!”. Zicea bine, fix acolo urma sa ne reintalnim.

*

Vara era chiar bine cu autobuzul, in ultimii ani, cel putin, de cand aerul conditionat era la ordinea zilei si nu iti era frica sa atingi peretii de tabla infierbantati, asa cum era inainte, in cazul autobuzelor albe cu maro, adevarate crematorii ambulante. Primavara era destul de scarbos in autobuz, copacii erau infloriti, pasarile se intorceau acasa, albinele carau polen peste tot de nebune si lasau in urma o dara de victime care isi improscau alergiile in palme, ca, mai apoi, sa aplice un strat de fluide corporale pe barele din autobuz, cred ca le dadeau cu lac sa isi pastreze tineretea. Totul era lucios si cu un miros ciudat.

Mi-am scotocit buzunarele dupa portofel, mi-am intins mana sa imi validez cardul, cand apare prin fata mea un bilet sifonat, decolorat, cu colturile rupte, care semana destul de bine cu stapanul lui, un batran zambitor, cu o borseta de piele, asortata cu pantalonii maro de stofa. Se uita in sus spre mine, mandru ca si-a compostat biletul inaintea mea, tot incerca sa imi spuna ceva ce mie imi parea inteligibil, la care am raspuns, fara vreo indoiala in glas, cu „sigur”, incercand sa fug spre liniste.

Se eliberasera doua locuri, trebuia sa stau langa geam, chiar daca exista riscul de a fi implicat intr-o discutie nefericita cu colegul de bancheta. Doua degete noduroase m-au batut pe spate. Era batranul. „Haide, sus, ca nu suferim de latifundism, stam amandoi.”, a inceput sa rada inecat, cu gura deschisa care elibera un iz puternic de tuica veche din vremea de cand invatase si gluma cu conotatie medicala. Parea un fost proletar, nostalgic al comunismului si mare intelept in timpul liber. Totusi, a stat cuminte o vreme.

Treceam pe langa biserica uriasa din Cipariu, cand am simtit aceleasi degete noduroase pe umar. Imi pareau mult mai grele decat inainte.
– Acolo nu sta Dumnezeu. (parca inghitise Heliu, asa vorbea)
– Unde nu sta Dumnezeu? (m-am uitat in stanga si in dreapta, incercand sa il gasesc)
– Acolo(facuse un semn cu doua degete, zici ca ii spunea bisericii sa plece), scrie in Biblie, daca ai citit.
– N-am citit, nu stiu.(chiar eram curios de continuare)
– Calea catre Domnul e ingusta, asa scrie in carte, uite cat is de mari usile alea, Dumnezeu clar nu sta acolo. (si-a schimbat vocea) Nici noi doi nu avem loc deodata catre Dumnezeu.

Pupilele i se dilatasera si respira din ce in ce mai greu, in timp ce se uita pana in fundul fiintei mele. Discutia devenise destul de stranie, in sensul in care ma simteam total nedorit, daca nu, chiar dispretuit pentru ca sunt competitie cu el in drumul catre Dumnezeu. Ce il facea sa creada ca incolo ne indreptam amandoi? Daca chiar trebuie sa merg singur, fara sa ma pot uita in stanga-dreapta, nu stiu cate mii de metri pana ajung in cer, mai bine imi iau doi-trei prieteni, asteptam sa ii vedem pe toti sfintii cum urca in sir indian, uitandu-se la fundul celui din fata, iar, la sfarsit, sa ne ducem, razand, tot in jos.

M-am ridicat la urmatoarea statie. Trebuia sa ma intalnesc cu Andrei pe o banca din apropiere, el alesese locul. De unde ar fi trebuit sa ghicesc care banca?

*

Activitatea noastra obisnuita era sa ne asezam la o masa si sa povestim intre noi. Asta fac prietenii, cred. „Ce naiba mai aveti sa povestiti intre voi? Nu va plictisiti?”, tot auzeam prostia asta. Nu stiam atunci sa le explic, cu cat cunosti pe cineva mai bine, cu atat mai multe ai de aflat de la ei si despre ei. Stiti de cate ori am auzit epopei intregi despre aceeasi intamplare? De mii de ori, probabil, le stiu si acum cele mai mici detalii. Stiti de cate ori am auzit aceeasi poveste? Niciodata. Oamenii nu sunt o antologie de povestiri fara talc, trecutul unei persoane se schimba o data cu venirea fiecarui nou prezent, iar cartea vietii isi schimba naratorul cu fiecare cuvant nou lasat pe ultima pagina. Un prieten te lasa sa te joci cu masina timpului, din prezent poti interpreta diferit trecutul si poti cladi alt viitor. Ce vrei mai mult ca sa nu te plictisesti?

Andrei venise inainte cu cateva zile la mine, in batjocura mai mult: „Ba, n-ai chef sa mergem duminica sa intalnim niste oameni faini si sa discutam?”, stia ca uram expresia „oameni faini”, mai mult decat atat, stia ca nu eram in cautare de suflete ratacite prin Cluj. Chiar as fi spus un „nu” hotarat, daca nu voiam sa il vad si pe el cum sufera, asa ca, am raspuns: „Hai, sa mergem, poate o fi ceva.”.

*

In ziua aceea de luni, pe la ora 6, am gasit clubul de oameni faini. Era pazit de un hipster, ce imi amintea de cocosii galagiosi ai lui Stefan, un tricou lung, cu dungi orizontale albe si albastre, cu niste ramasite de blugi negri, care se opreau pe la gleznele descoperite, subtiri ca incheieturile mainii. „Hello, hello! Banuiesc ca ati venit la Cluj Connect. Eu sunt Ionut, ma bucur atat de tare sa va cunosc!”, mereu sunt sceptic cand cineva se bucura ca ma cunoaste, uneori sunt asa entuziasmati, incat au impresia ca le voi da jumatate din premiu dupa ce castig la loto. Statea sprijinit pe un picior, iar cu celalalt statea relaxat, parca poza pentru o reclama la pantofi. Bratul drept il tinea in sus, cu palma putin lasata pe spate si dadea gingas din degetele, in semn ca ne saluta. Intelesesem gestul din prima, nu trebuia sa il tot faca 10 minute. Mi-am luat zambetul fals, care nu imi era prea convingator si am vrut sa ii spun cum ma cheama, dar nu am apucat, mult prea multe avea sa zica. „Sunteti prima data aici, nu? O sa vedeti ca ii super fain, povestim, radem, Doamne, nici nu mai stiu daca m-am prezentat, asa zapacit is azi.”, vorbea repede si pe nas, doua elemente ale unui grai melodios.

Am intrat pe un coridor ingust, intunecos, cu lumina albastra, ambientala, cu postere cu mesaje motivationale pe pereti, unul dintre ele era chiar cu o melodie de la Nirvana(Come as you are). Aveam mari indoieli ca Ionut stia ce e Nirvana. Daca stia ce e oricare dintre Nirvane eram multumit. Nu incapeam cate doi pe hol, poate mergeam spre Domnul.